Ce-i trebuie chelului?! Firește, tichie de mărgăritar. Ca să ne facem că nu-i plătim degeaba pe reprezentanții noștri în Parlament – cei care au muncit 36 de zile în șase luni – ar trebui să părem mulțumiți, ba, chiar încântați, că unii dintre ei lucrează cu abnegație la revizuirea Constituției.
Dar ce problemă are Constituția?! Specialiștii în drept constituțional susțin că e OK; adică e modernă, coerentă și, în general, limpede. Sigur, nimeni și nimic nu e perfect. În consecință, și Constituția României este perfectibilă; cu precădere în „zonele” care lasă loc la interpretări. De altfel, chiar aceasta a fost una dintre cauzele care au făcut necesară revizuirea legii fundamentale.
Adică, mi se pare absolut justificat să rezolvi problema „jocului” de putere dintre președinte și parlament/premier chiar din textul Constituției, pentru a nu-i mai lăsa pe acești oameni să se facă de băcănie nici acasă, nici în deplasare. Este imperios necesar să scrii cu tact și cap limpede rolul fiecărui personaj care reprezintă statul român, pentru ca fiecare dintre ei să-și poată face meseria cu demnitate și decență, fără să fie nevoiți să se penibilizeze în contextul unor meschine înțelegeri politicianiste.
Președintele trebuie să știe exact, din fișa postului, care îi este menirea, câtă vreme este ales de popor; în aceeași măsură, premierul, ca reprezentant al grupului politic cel mai votat de electorat, trebuie să-și cunoască, și el, partitura, fiecare dintre ei urmând să-și joace rolul fără improvizații, floricele și interpretări. Strict și la obiect.
Aceasta ar fi fost prima problemă de clarificat; apoi, cu siguranță, tema imunității parlamentarilor, a programului, a normei lor de muncă, a separării depline a puterilor – de ce să fii și legislativ (adică parlamentar), și executiv (adică ministru), în același timp?! -, a numărului aleșilor și a utilității banilor cheltuiți într-un stat tot mai pauper; apoi, situația administrativă – dacă e – sau nu – cazul unei imediate regionalizări.
În timp ce toate aceste teme, cu adevărat importante, vor fi discutate, înghesuit, în doar câteva zilele, astăzi se discută pe larg teme colaterale: dacă e necesar ca Dumnezeu și BOR să fie amintiți de textul Constituției; dacă să aibă copilul dreptul la a fi ateu ori e musai să i se predea religia cu forța; dacă nu cumva e timpul să schimbăm Imnul Național, pentru că e cam belicos; dacă putem să-l profanăm sau nu; și, mai presus de toate, dacă să repunem Stema – o stemă, nu știm care – pe galbenul Drapelului Național.
Dar de ce să punem, din nou, stema pe steag? Ne pregătim de vreo revoluție și trebuie să avem ce decupa? Eu zic că dacă mânuța de revoluționari care au avut curajul să iasă în stradă, în ’89, au vrut drapel fără stemă, atunci pe ei trebuie să-i ascultăm, nu pe somnoroșii din Parlament care sforăie, de 20 de ani, la umbra tricolorului. S-a trezit brusc unul mai nevricos și, văzând tricolorul fără stemă, s-a crezut în Republica Ciad – unde probabil că se taie vreo ureche, cu tot cu nas, dacă îți bați joc de popor – și a cerut un rând de steag cu stemă.
Păi, ia să vedem ce spune Petre Roman – revoluționar împins de valul mulțimii în balconul CC-ului, în decembrie 89 -, actual deputat PNL: „Eu mi-am adus aminte de dezbaterea inițială care a avut loc în 1991, când nouă ni s-a părut că e mai bine ca aceste culori tricolor să fie fără stemă, pentru a da o imagine mai simplă, mai modernă, mai curată, așa cum sunt în foarte multe țări europene”.
Nu-i așa?! Pentru că, dacă nici Roman nu știe cu simbolurile revoluției, atunci cine?!